Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 1 iunie 2011

Eşti prea serioasă, tu chiar nu ştii să te joci? Aceste cuvinte, rostite de o persoană apropiată, m-au surprins dar m-au şi intrigat în aceeaşi măsură. Am murmurat câteva vorbe amestecate mimând relaxarea, după care mi-am făcut un rechizitoriu atent cu privire la atitudinea mea faţă de joc. Mi-am dat seama rapid că devenisem prea serioasă, parcă îmi răpise cineva toată bucuria copilăriei. Nu mai experimentasem de mult bucuria jocului, râsul sănătos şi curativ, spontaneitatea omului lipsit de griji…

Apropos, când v-aţi jucat ultima oară? Până găsiţi un răspuns la ciudata întrebare, haideţi să întrebăm jocul ce are să ne spună el despre sine. Joc, joacă, jucării… Sunt termeni consacraţi copilăriei timpurii. Un autor care s-a dedicat studiului copiilor mici (Fitzung Doddon) afirma: Totul este joc până la şase, şapte ani. După aceea, lumea copilului începe sa semene cu cea a adulţilor. De ce? O definiţie a jocului, ne-ar putea oferi una dintre explicaţii. Jocul este o lume a inocenţei, a fanteziei, a relaţiilor care nu cunosc graniţe sau prejudecăţi. Sună frumos dar anunţă sfârşitul jocului, de aceea caut altceva. Iată, am găsit o formulă mai veselă: Jocul este o activitate spontană în care copilul se angajează cu o bucurie nemăsurată sau „o activitate distractivă, practicată cu plăcere mai ales de către copii. ( H. Spencer). În sfârşit, am găsit una ca la carte. Jocul este o activitate voluntară, cu motivaţie internă, care nu este obligatorie şi nu-şi propune obiective SMART. Această definiţie, formulată din perspectiva adultului, plasează şi ea jocul în afara interesului general. Dacă nu este obligatoriu, dacă nu urmăreşte nişte scopuri, dacă nu vine din interior, nu ne interesează. Gata, m-am hotărât! Nu-mi plac definiţiile, aşa că pornim la joc de la primii paşi…  

Dacă adultul se poate dispensa de joc, pentru omul în devenire jocul are implicaţii majore. Jocul îi facilitează copilului intrarea în lumea reală, de care iniţial se sperie şi pe care nu o poate înţelege. Până pe la doi ani şi jumătate, copilul experimentează deprinderea jocului într-un mod solitar. El manevrează obiecte, le explorează, le trage, le loveşte, este interesat de culori, de sunete. Este o lume magică, pe care copilul încearcă să şi-o apropie, de aceea este important ca aceste obiecte să fie în raza sa vizuală, să fie mobile, frumos colorate şi prietenoase.

Jocul propriu-zis apare şi se dezvoltă între doi şi şapte ani. La început, copilul se joacă în paralel cu alţi copii (umăr la umăr). Dacă îi urmărim pe micuţi la groapa de nisip, de exemplu, constatăm că sunt foarte preocupaţi de lopăţelele şi găletuşele lor şi mai puţin de ce se întâmplă în jur. Tot acum se joacă prin imitaţie, ceea ce presupune de multe ori disputa pe aceeaşi jucărie. După trei ani, copilul va accepta cooperarea, ca urmare a depăşirii perioadei egocentrice, dar şi a implicării în activitatea de joc a adulţilor şi a copiilor de vârste apropiate. Cooperarea va aduce în prim plan jocul simbolic (în jurul vârstei de cinci ani) care adaptează lumea reală la dorinţele şi percepţiile proprii. Atribuirea rolurilor în jocul de-a mama şi de-a tata, la doctor, la magazin, vânătorul, pompierul sunt seminţe ale ideilor despre familie şi profesie, preluate din mediul familial şi social. Pe măsură ce copilul creşte, începe să prefere jocurile de competiţie, cu dorinţa expresă de dominare şi afirmare de sine. Acum, deja jocul este mai elaborat, are reguli şi conduite de aşteptare, cu accente de socializare şi de cunoaştere evidente. Odată cu şcolaritatea, activitatea de joc trece în plan secund, urmând ca în perioada de adolescenţă şi tinereţe, să fie canalizată spre consumul energiei fizice.

Având în vedere coordonatele enunţate, intuim deja beneficiile jocului. Mai întâi, jocul presupune învăţare şi adaptare la mediul propriu de viaţă. Începând de la: a percepe, a pipăi, a denumi, a recunoaşte obiecte şi a fi atent, a memora, a înţelege, a reda, etc., toate verbele enunţate reprezintă paşi importanţi în cunoaşterea şi explorarea mediului. De altfel, plasarea într-o anumită situaţie de joc extinde din ce în ce mai mult experienţele de comunicare şi de cunoaştere pe care copilul le-a dobândit în context familial. Jocul fortifică din punct de vedere fizic, provocând bună dispoziţie şi voie bună. O creştere armonioasă a copilului presupune o activitate de joc susţinută. Aici putem menţiona faptul că jocul în aer liber este de preferat jocului în spaţii închise. Jocul este un bun prilej pentru socializare (copiii îşi fac prieteni la spaţiul de joacă), oferă deprinderi pentru lucrul în echipă, stimulează autocontrolul (vezi jocurile cu reguli), ajută copilul în luarea deciziilor şi oferă soluţii în miniatură pentru rezolvarea unor probleme neprevăzute. Jocul este şi o modalitate de a transmite sentimente pe care copilul mic nu le percepe şi ca atare nu le poate exprima verbal. Un ochi atent va interpreta corect semnalele care vin de pe o planşă desenată sau dintr-o situaţie de joc tipică pentru un diagnostic emoţional (modelaj, jocul cu nisip, marionete, etc.).

Este important deci ca adulţii să faciliteze şi să încurajeze jocul copiilor. O atmosferă apăsătoare, sobră în care jocul este minimalizat va avea efecte negative majore asupra dezvoltării fizice şi emoţionale a copilului. În contrast, cel mai mare beneficiu al implicării părintelui în activitatea de joc este cel afectiv. Dacă va stimula jocul (până la vârsta de patru ani rolul adultului în jocul copilului este de stimulare) sau va acompania copilul în activitatea de joc (după patru ani), părintele va pune bazele unei personalităţi sănătoase şi echilibrate pentru copilul lui şi desigur, va câştiga un prieten.

Am stabilit prin definiţie că activitatea de joc diminuează pe măsură ce persoana se maturizează, adică devine serioasă. Specialiştii recunosc aproape unanim faptul că jocul adulţilor este o activitate de recuperare în opoziţie cu activitatea de muncă. Fiind neinteresant din punct de vedere al profitului, jocul rămâne aşadar o opţiune la discreţia motivaţiei interioare şi a circumstanţelor. În aceste condiţii mai are cineva nevoie de cucu – bau, de baba- oarba sau de-a v-aţi ascunselea? Doar n-om fi dat în mintea copiilor, de bună seamă…

Ei bine, eu vreau să mă joc. Serios! Am hotărât să mai dau din când în când în mintea copiilor. Accept provocarea fiului meu de a reinventa jocurile copilăriei de câte ori este posibil. Ştiţi ce am observat? Nu numai că mi-am reamintit jocul, ci m-am relaxat de-a binelea, am râs cu poftă după mult timp şi mi-a revenit instantaneu pofta de viaţă. Ca să nu mai pun la socoteală bucuria din ochii copilului şi distracţia generală. Şi când te gândeşti că totul a plecat de la bătrâna baba-oarba!?

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: