Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Povesti despre oameni’ Category

curatenie_rapida_7_sfaturi_esentiale

Studentii unui colegiu din Statele Unite vor tine minte toata viata testul pe care l-au primit la sfarsitul primului an de studiu, de la unul dintre profesorii lor. Intrebarea de final suna destul de ciudat: care este numele femeii de serviciu din scoala? Studentii au crezut ca este o intrebare facultativa, poate o capcana si s-au grabit sa-l intrebe pe profesor daca raspunsul avea sa conteze in vreun fel. Sigur ca da, cine stie numele femeii va primi 5 puncte, care se adauga la nota de final.

Rostul acestei intrebari extra-curiculare este usor de intuit. Profesorul a vrut sa le dea studentilor sai o lectie pretioasa de viata, spunandu-le in acest fel ca fiecare om este important si ca oricine merita atentia, recunosterea si respectul lor.

Am mai citit istorioara asta in trecut dar acum, cand am dat din nou peste ea intr-una din cartile lui John Maxwell, a fost diferit. M-am gandit la oamenii care, dupa standardele noastre au ocupatii neinsemnate: femei de serviciu, gunoieri, portari, lustruitori de pantofi, vanzatori de ziare, bilete, suveniruri, mancare, s.m.d. Nu cumva ii privim (sau nici macar nu-i privim) ca pe niste roboti, care trebuie sa ne serveasca repede, frumos si atent, pe noi astia care facem munci mai importante? Nu cumva credem ca ni se cuvin amabilitatea, serviabilitatea si rabdarea lor, uitand sa fim la randul nostru amabili, intelegatori si recunoscatori celor care ne fac diverse servicii, fie ele si contra-cost?

Nu stiu daca e din cauza zilelor magice pe care le parcurgem, dar eu am sentimentul ca acesti oameni chiar merita celebrati din cand in cand. Si am de gand sa trec la fapte. Mi-am propus sa-i cumpar un buchet de flori femeii care face curat pe scara blocului unde locuiesc, sa-i aflu numele, s-o intreb de sanatate, spunandu-i in acest fel multumesc. Am toate motivele sa-i fiu recunoscatoare. Dupa plecarea ei, totul straluceste de curatenie (in special usa din sticla e atat de curata incat se intampla des ca cei care vin la noi in vizita sa dea cu capul in ea), aerul este proaspat si parfumat iar asta imi da o stare de bine si sentimentul ca locuiesc intr-un loc minunat.

Tu stii numele femeii care face curat la serviciu, la scoala/facultate sau acolo unde te simti bine pentru ca e curat, cald si confortabil? Ii zambesti celui care te serveste la magazin? Ai scris unei persoane obisnuite, o scrisoare de recunostinta? I-ai multumit vreunui neinsemnat pentru un gest marunt care trebuia oricum facut? Ai aplaudat pe cineva umil, cu voce tare? Daca nu, ai timp sa recuperezi. Zilele acestea ar putea fi magice pentru toata lumea, inclusiv pentru femeile de serviciu de pe Planeta…

P.S. Numele femeii de serviciu din Scoala Generala era Coca, o tanti bruneta, mica de statura si rotofee, care tinea loc si de bodyguard. Mai departe memoria imi joaca feste. Daca as fi primit un test in liceu sau in facultate care sa contina intrebarea din titlu, l-as fi picat dar as fi invatat o lectie importanta de viata, un pic mai devreme…

Read Full Post »

Cunosc pe cineva caruia i s-a profetizat de catre tata, ca nu va realiza nimic in viata. Ca va fi un nimeni, un incurca lume, dependent de altii. Vorbele blestemate au fost intarite de atitudini, comportamente, fapte. A fost batut, izolat, retras de la scoala si exploatat fara mila. Otrava neputintei, a indoielii de sine si a devalorizarii i-a fost picurata in suflet ani la rand, producand daune ireparabile…

Ce credeti ca s-a intamplat cu acel copil care intre timp a implinit 75 de ani? Destinul i-a harazit un instinct al supravietuirii fantastic, asa ca la un moment dat si-a luat viata in propriile maini. Si-a intemeiat o familie, si-a construit o casa, apoi a doua si a treia, muncind pe rupte. A crescut copii, s-a reintors pe bancile scolii, a inceput sa citeasca si sa-si cultive spiritul.

O intorsatura frumoasa a vietii, veti spune. Da, cu siguranta. Dar motivatia din spatele acestei schimbari este morbida. Stiti de ce-a facut omul nostru toate aceste ispravi? Ca sa-i demonstreze tatalui ca este in stare sa le faca. Sa-i spuna ca s-a inselat cand l-a socotit un neispravit, un nemernic, incapabil de fapte marete. Asa ca dupa fiecare obiectiv implinit, se intorcea spre tata si-l intreba intr-un fel sau altul: Ma vezi tata? Nu-i asa ca pot? Nu-i asa ca ma descurc? Hai spune-mi ca ma accepti, spune-mi ca esti mandru de mine. Tata, te rog fa macar un gest cu mana, aproba-ma din priviri, te rog spune ceva tata…

Dar tatal n-a schitat niciun gest, n-a scos niciun sunet. Iar omul nostru a continuat cursa nebuna spre inima ferecata a tatalui sau. Ani la rand, fara oprire, fara ragaz. A sosit si ziua cand fiul a trebuit sa ingrijeasca de acest tata tiran care i-a furat viata. Acela a fost momentul in care am asistat la una din cele mai duioase scene pe care am vazut-o vreodata. Un adult-copil hranea cu lingurita un tata batran si neputincios. O facea cu drag si voiosie. Chiar si atunci il mai intreba din priviri: tata, nu-i asa ca esti mandru de mine? Nu-i asa ca ma pretuiesti? Nu-i asa ca ma iubesti si pe mine?

Intr-un tarziu, cuprins de remuscari, batranul avea sa slobozeasca niste cuvinte straine de sine dar vindecatoare. Iarta-ma ma! Iarta-ma! Ma ierti, l-a intrebat cu glas ca de tunet. Sigur ca te iert tata, ia soptit fiul.

Tatal este oale si ulcele de mult dar fiul inca se lupta cu fantomele trecutului sau. Inca vrea sa-i demonstreze tatalui ca el este un om demn, ca merita sa fie luat in seama, ca poate fi acceptat si iubit. Simt compasiune pentru acest om care si-a irosit viata pentru un vis furat. A investit in tot soiul de proiecte, care nu vor reusi niciodata sa-i vindece sufletul ranit…

Ne place sa stim ca sensul ales pentru viata este al nostru, ca ne-am gasit rostul pe lume. Alergam dupa succes, bogatie, putere, iubire, credinta, adevar. Ne ascundem sufletul chinuit de fantome in spatele rolului, statutului, functiei, banilor. Poate ca e timpul sa ne oprim o clipa si sa ne intrebam daca nu cumva am realizat toate astea pentru a castiga aprobarea mamei, a tatalui, a sotului, sotiei, bunicilor, sefilor etc. Daca acesta este crudul adevar, sa lasam fantomele in lumea lor si sa ne intoarcem la visul nostru. Doar acela ne va aduce vindecare si pacea de care avem nevoie…

 

 

Read Full Post »

IMG_6737

Astazi, eu si sotul meu aniversam 20 de ani de la rostirea juramintelor de credinta. Au fost cei mai frumosi, cei mai provocatori si productivi ani ai vietii noastre. O calatorie interesanta cu oportunitati si piedici, cu reusite si esecuri, cu implicare si renuntare, cu bune si rele dar mai presus de toate cu experiente care ne-au maturizat si transformat destinele. Iata 20 de lectii pe care le-am invatat impreuna de-a lungul acestor ani:

  1. Casatoria este o scoala care ne ajuta sa ne cunoastem mai bine pe noi insine si sa crestem impreuna pentru a gasi echilibrul de care avem nevoie
  2. Reusita relatiei de cuplu tine de maturitatea emotionala a celor doi. Nu depinde de ceea ce-mi ofera partenerul, ci de cine sunt eu si cum ma raportez la lumea inconjuratoare.
  3. A te dezvalui in fata celuilalt este un semn de responsabilitate si putere, nicidecum de slabiciune. Fara vulnerabilitate, nu exista intimitate
  4. Cel mai trist lucru intr-o relatie de cuplu este distantarea/detasarea emotionala
  5. Relatia este mai importanta decat amorul propriu. Nu castig nimic daca tin la parerea mea, in timp ce iubirea si increderea celui care n-are dreptate se clatina
  6. Respectul pentru celalalt este mai important (chiar) decat iubirea
  7. Intr-o relatie oferi si primesti, fara ca cineva sa tina contabilitatea darurilor impartasite
  8. Dragostea infloreste in libertate, asa ca lasa-i suficient spatiu celuilalt, nu te agata de el intr-o relatie de dependenta si control
  9. Monotonia este dusmanul pasiunii. Creativitatea mentine si reinvie flacara iubirii, indiferent de trecerea anilor.
  10. Uneori tacerea este de aur dar am nevoie de voce ca sa-i transmit celuilalt exact ce simt sau doresc
  11. Nu te concentra pe defectele partenerului tau ci accentueaza calitatile acestuia
  12. Incurajeaza si nu critica. Ofera feedback doar daca ti se cere
  13. Rezolva problemele tale personale si nemultumirea fata de partener dispare ca prin farmec
  14. Decat sa astepti sa cada ceva din cer, mai bine actioneazi in asa fel incat lucrurile/evenimentele dorite sa se intample
  15. Nu incerca sa-l transformi pe celalalt dupa standardele tale, ca sa-ti corespunda. Incepe procesul schimbarii cu tine si cel de alaturi te va urma oricum prin intermediul modelarii pozitive
  16. Nu este gresit sa te certi cu partenerul tau spunand lucrurilor pe nume, dar este neintelept sa-l ranesti. In loc sa cauti vinovati, cauta solutii!
  17. Cel care face primul pas pentru impacare dupa o disputa, nu este neaparat cel care a gresit, ci cel care este mai angajat in relatie (iubeste mai mult?) si mai echilibrat din punct de vedere emotional
  18. Nu-ti spune: intr-o buna zi o sa fiu fericit/a, dupa ce o sa rezolv asta si asta. Fii fericit si bucuros chiar in clipa asta. Maine s-ar putea sa fie prea tarziu
  19. Cand doi oameni rad, se joaca si se roaga impreuna, au sanse sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti
  20. Atata timp cat ceezi ceva si iubesti pe cineva, traiesti cu rost pe lume.

Tu ce-ai invatat in relatia de cuplu, atat de interesant incat merita impartasit cu altii?

Read Full Post »

Happy smiling  group of jumping  people

Este o intrebare pe care si-a pus-o si scriitoarea americana Brene Brown. Dupa 10 ani de cercetare, timp in care a intervievat zeci de mii de persoane, a aflat raspunsuri semnificative, pe care le-a impartasit cititorilor sai in cartea  Darurile imperfectiunii. Exista trei atribute fundamentale in viata acestora ,sustine Brene: curajul, compasiunea si conectarea.

Oamenii care-si traiesc viata din plin, se simt demni de pretuire si iubire in orice moment al vietii, chiar si atunci cand cei din jur nu le arata acest lucru. Ii accepta si-i respecta pe ceilalti, in masura in care se iubesc si se respecta pe ei insisi.

Isi accepta vulnerabilitatile si au curajul sa vorbeasca despre ele. Nu renunta la autenticitate de dragul acceptarii si aprobarii celorlalti. Isi asuma povestea personala cu tot cu imperfectiuni si esecuri.

Cand se simt speriati sau raniti cheama compasiunea in viata lor, renuntand la critica autodistructiva. Raman conectati la propria persoana precum si cu alte persoane semnificative. Suntem imperfecti dar impreuna, este o deviza importanta in viata lor.

Isi cultiva talentele si darurile naturale facand activitati semnificative. Nu sunt perfectionisti desi incearca sa-si atinga maximul de potential. Sunt flexibili, inventivi si se pricep sa rezolve probleme. Cand se impotmolesc, cer ajutor.

Isi recunosc si gestioneaza emotiile cu succes. Nu minimalizeaza intensitatea emotiilor dureroase si/sau negative. Infrunta problemele cu realism si cauta solutii salvatoare.

Cand sunt coplesiti si epuizati se focalizeaza mental si comportamental prin rugaciune, meditatie si fixarea intentiilor. Se simt inspirati sa faca alegeri noi, diferite de cele anterioare. Trec la treaba, nu stau sa se lamenteze.

Cultiva creativitatea ca expresie a originalitatii proprii. Nu se compara cu altii si sunt in competitie doar cu ei insisi.

Cred intr-o putere superioara si pasesc in viitor prin credinta si cu speranta in inima. Practica recunoastinta si bucuria. Acorda jocului si odihnei/relaxarii o importanta deosebita. Cultiva starea de calm si de liniste interioara. Rad, canta, danseaza, bucurandu-se de prezent si de ceea ce au…

Tu iti traiesti viata din toata inima? Ce caracteristici care ti-ar aduce implinire ai mai adauga la aceasta lista?

 

Brene Brown este cercetatoare, scriitoare si profesoara. Incercand sa gaseasca raspunsuri la intrebarea cum sunt oamenii care traiesc din toata inima, a ajuns sa vorbeasca despre rusine si frica, despre vulnerabilitatea umana in general. Este invitata la conferinte de tip TED publica articole, se implica in lupta impotriva dependentei de alcool si droguri etc.

Sursa foto: internet

 

Read Full Post »

Nu sunt microbista, nu-mi place fotbalul dar atunci cand este vreun meci cu miza, deschid televizorul si ma uit la spectacolul de pe teren. Daca echipa favorita castiga, am un sentiment de liniste, de bucurie cumpanita. Asa s-a intamplat si aseara cand am urmarit meciul dintre Belgia si Ungaria. Scorul de 4-0 in favoarea Belgiei m-a facut sa ma identific cu succesul echipei tarii care m-a adoptat si sa ma bucur de rezultat, ca si cum as avea eu insami  de castigat…

Sportul hraneste aceasta iluzie a partajarii victoriei si naste pasiuni dintre cele mai aprinse. Fanii se bucura de succesul echipelor favorite, zgomotos si euforic. Ei canta, striga, scandeaza, injura, trimit petarde pe teren, dau indicatii jucatorilor, lovesc, urla, se agita. Privindu-i ai impresia ca lupta lor este mai apriga decat a sportivilor de pe teren. E ca si cum ar porni un razboi pe viata si pe moarte. Nimic altceva nu mai conteaza. Nici macar viata?

Astazi canalele de stiri din Belgia anuntau moartea presedintelui fanilor echipei belgiene. Erik Reinaerts a murit la scurt timp dupa incheierea meciului din cauza sindromului inimii frante. Avea doar 50 de ani. Unii vor spune cinic: macar a murit fericit! Eu insa pun altfel problema. Cat de important trebuie sa fie un eveniment, in cazul nostru o victorie la fotbal, ca sa merite sacrificiul suprem? Bucuria, entuziasmul, euforia au nevoie de jertfe? Se poate muri de prea multa fericire la fel cum se poate muri de prea multa tristete!? Se moare din dragoste, poate si din gelozie sau ura?

Sindromul inimii frante, takotsubo (capcana pentru caracatite), depistat prima oara in Japonia in anii 1990, afecteaza indeosebi femeile. In forma sa clasica, ventriculul stang al inimii ia forma unei amfore, care seamana cu o capcana pentru caracatite. Potrivit unui studiu publicat in The European Heart Journal, pentru 4% dintre pacientii luati in atentie, sindromul a fost declansat de bucurie sau un eveniment fericit: petrecere de aniversare, casatoria unui copil, o victorie a echipei sportive favorite sau nasterea unui nepot.

Emotiile aprinse si intense duc la moarte. Deci fiti calmi si bucurati-va in liniste!

 

 

Read Full Post »

12736901_931919596857491_1599848476_o (2)

Saptamana trecuta asteptam cu mare interes vesti referitoare la soarta familiei Bodnariu din Norvegia. Vineri, 3 iunie a sosit in sfarsit verdictul asteptat. Toti cei 5 copii se vor intoarce acasa, acolo unde le este locul. Hotararea este definitiva si a fost luata de un tribunal districtual local. Intr-un anume fel a fost si o victorie personala, deoarece am militat pentru aceasta cauza, inca din start. Despre motivele implicarii mele, am scris aici.

Trebuie sa recunosc ca m-am si indoit uneori de justetea cauzei pentru care luptam. Mi-a trecut prin minte faptul ca nu stiu detalii, nu cunosc familia, nu pot avea certitudini. Indoiala initiala m-a provocat sa caut raspunsuri la cei care aveau acces la dosar. Apoi am citit si cercetat fenomenul Barnevernet din mai multe surse. In final am gasit motive sa continui lupta, fie si numai din ratiuni umanitare…

Acum ca apele s-au limpezit, pot trage niste concluzii. In primul rand ma bucur ca n-am stat deoparte si ca m-am implicat in acest caz. A fost un bun prilej de a cunoaste oameni noi, de a gandi o strategie comuna, de a pune umarul la constructia unei noi asociatii romanesti la  Bruxelles , de a crea evenimente, de a ne testa capacitatile organizatorice si de a aduna resurse. Plusuri la toate capitolele mentionate.

Apoi a fost o ocazie de a cunoaste comunitatea romaneasca din Belgia. O parte insemnata dintre rezidentii romani de aici, a solidarizat cu familia Bodnariu si a sustinut demersurile asociatiei noastre (inclusiv Biserica Ortodoxa prin cei mai inalti reprezentanti ai sai). La primul miting de protest, de exemplu, au fost prezenti peste 1000 de oameni. Sigur ca au fost destui neutri si multi sceptici. Categoria care s-a evidentiat insa a fost constituita din cei care au aruncat cu pietre in sustinatorii acestei cauze. Este normal sa avem opinii diferite dar consider ca putem sa le exprimam pertinent, avizat si responsabil. Fara prejudecati, cu bun simt si cu argumente. In loc de acestea au aparut pe diverse forumuri, site-uri, atacuri la persoana, comentarii rautacioase, ironii, calomnii si chiar injurii. Personal, am fost criticata pentru gestul de a lua cu mine un copil la intalnirea cu primul ministru al Romaniei de la Bruxelles din data de 8 martie.

Textul scris pe Stiri din Belgia, este tendentios si manipulativ. N-am intrat in polemici cu autorul, desi i-am explicat in cateva randuri cum vad eu lucrurile. Nimic din asta in textul cu pricina. Am vazut aici tendinta unora de a crede ca sunt superiori, ca le stiu pe toate, ca pot da lectii tuturor. In realitate, daca ar fi fost deschisi la ce se intampla, daca ar fi participat, fie macar ca observatori la protestele pro Bodnariu, ar fi avut de invatat cate ceva. Buna organizare, logistica, retorica vorbitorilor, eventuala colaborare pe diverse proiecte in viitor, sunt aspecte care ar fi contat mai mult decat sursa fondurilor folosite sau crezul participantilor, aspecte care oricum erau aduse in discutie doar pentru a ridiculiza si minimiza actiunile intreprinse…

Interesant este ca acesti oameni care cred orbeste in legislatia norvegiana si in justetea actiunilor institutiilor de tip Barnevernet, critica institutiile statului roman si vor schimbari la nivel inalt in Romania. De ce ar fi unele tari de neatins, in timp ce altele trebuie reformate din temelii?  O fi Occidentul cu valorile lui superior la toate capitolele, Balcanilor si tarilor mai putin dezvoltate economic? Nu inteleg logica, dar poate ca am nevoie sa mai invat de la cei care au raspunsuri la toate problemele omenirii…

In final vreau sa multumesc tuturor celor care au crezut in cauza familiei Bodnariu si au sustinut initiativele noastre. Multumesc doamnei Carmen Draghici Hopartean, presedinta asociatiei culturale belgo-romane si fondator radio TV Arthis pentru suport si mediatizarea evenimentelor, domnului Dorin Fleseriu de la Rombel pentru preluarea stirilor legate de proteste, domnului George Alexandru care ne-a onorat cu prezenta la ultimul miting de protest, membrilor asociatiei Pro Familia Alpha pentru entuziasm, perseverenta si dedicare in acest caz.

Lupta nu s-a sfarsit. Sunt si alte familii despartite in mod abuziv de copii prin toata Europa, cu probleme de o natura sau alta si care nu pot sa-si duca poverile singure. Asociatia Pro Familia Alpha din Bruxelles isi propune sa fie o interfata intre familie si factorii publici de decizie: autoritati publice/private, organizatii, institutii in vederea sensibilizarii si reprezentarii cauzei lor, in fata opiniei publice. Speram ca succesul in cazul Bodnariu sa fie doar un inceput promitator pentru alte cauze castigate. Asa sa ne ajute Dumnezeu.

 

Read Full Post »

In anul 2009 mi-am facut cont pe Facebook, la invitatia unei prietene. Momentul a coincis cu plecarea mea din Romania, ceea ce m-a ajutat sa raman in contact cu prietenii, rudele si cunostintele de acasa. Cu timpul am inteles ce inseamna retelele sociale, care sunt avantajele dar si dezavantajele prezentei intr-un spatiu public. Am avut momente in care m-am simtit vulnerabila, cand mi-am dorit sa renunt sau sa limitez activitatea mea aici. Dar iata-ma dupa 7 ani in acelasi loc, cu aceeasi dorinta de a ramane conectata. Care sa fie explicatia acestei dependente de Facebook?

Nevoia de a fi pe facebook

Indiscutabil Facebook a devenit o afacere uriasa care a schimbat fata lumii. Asta are legatura cu geniul celor care au creat reteaua dar si cu faptul ca Fb raspunde unei nevoi umane, fundamentale si universale. Este vorba despre nevoia de stima de sine. De aici deriva si alte nevoi care isi cer imperios dreptul la existenta. Iata cateva dintre ele:

  • Nevoia de a fi vazuti de ceilalti. Reversul acestei dorinte ar fi teama de a fi uitati. Nimanui nu-i place sa ramana deoparte, in umbra sau marginal. A nu fi vazut sau a fi uitat echivaleaza cu nefiinta, cu moartea sufletului.
  • Nevoia de atentie, recunoastere si validare. Avem nevoie ca oamenii sa ne priveasca, macar pentru o clipa, tanjim dupa recunoasterea meritelor, dorim validarea actiunilor noastre. Avem nevoie sa ni se spuna de catre alti oameni ca suntem importanti, ca facem lucruri semnificative, ca alergam cu sens si ca asta este o realitate observabila.
  • Nevoia de a comunica cu alti oameni. Cand formulam idei sau transmitem emotii si trairi, o facem pentru ca avem nevoie de feedback. In limbaj psihologic, acest schimb de mesaje are si un rol de oglindire a propriei personalitati prin ochii celorlalti.
  • Nevoia de imagine. Aici apar intodeauna elemente de idealizare. Vrem sa aratam altora ceea ce ne-am dori sa fim dar nu reusim intotdeauna. Facebook este cadrul perfect pentru aceasta cosmetizare a propriei biografii.
  • Nevoia de afirmare. Ca sa ma afirm trebuie sa fac ceva care atrage atentia, care iese din banalitate. Oamenii creativi care pun pasiune in ideile lor, reusesc sa se afirme si acest fapt le aduce recompense.
  • Nevoia de popularitate/celebritate. Andy Worhol, un exponent al culturii pop-art in America, pretindea inca din anii 1960 ca oamenii au dreptul la 15 minute de faima. Cuvintele acestea au ramas memorabile dar s-au dovedit a fi si profetice, pentru ca astazi, orice om poate sa iasa din anonimat (si) cu ajutorul retelelor sociale. Chiar daca in realitate, nici 2% din populatia planetei nu atinge celebritatea, exista probabilitatea ca ceea ce faci public la un moment dat aici, sa devina viral si sa ajunga peste noapte la foarte multi oameni.

Facebook este despre chipuri 

Cand vorbim despre Facebook, vorbim despre cartea fetelor, despre chipuri zambitoare, despre imagini idealizate. Mark Zuckerberg a demarat proiectul The Facebook cu un concurs virtual de frumusete la Universitatea Harvard, unde era student. El a folosit fotografiile colegilor sai din ziua inscrierii, care nu erau prea magulitoare, pentru a se distra. Experimentul Facebook incepuse si devenea interesant.

Astazi ne prezentam pe Fb cu pozele cele mai reusite (eventual retusate in diverse programe), cu fete zambitoare si in contextele cele mai fericite. Fotografiile vorbesc, uneori chiar tipa, spunand ceva de genul: hei, uitati-va la mine, vedeti ce frumoas(a) sunt, ce haine pretioase (de firma) port, ce masina conduc, pe unde ma plimb si in compania cui? Nu-i asa ca sunt grozav(a) si ca merit un like?

Acest comportament iconic vorbeste despre nevoile amintite mai sus dar si despre vanitate si narcisism. Ele vorbesc despre ce avem, mai putin despre ce suntem. Sa nu uitam ca auto-etalarea permanenta nu ne face mai buni, nici mai frumosi si nici mai fericiti.

Psihoza like-ului

Indiscutabil like-ul este vedeta Facebook. A devenit atat de popular incat a depasit granitele virtualului si a creat o adevarata psihoza de masa. In momentul in care publicam ceva pe Facebook sau facem ceva care are semnificatie in viata reala, pornim vanatoarea de like-uri. Asta inseamna ca am atras atentia cuiva pentru o secunda. Secunda aceea devine insa magica pentru ca se cumuleaza cu unitatea de atentie a unei multimi (potentiale sau reale) iar acest fapt este magulitor si reconfortant pentru om.

Theodor Baconschi in eseul Fabrica de narcisism, are o perspectiva interesanta cand afirma ca like-ul vorbeste despre cel care il da, nu despre cel care il primeste. Pentru ca Facebook este despre mine, nu despre tine, sustine autorul. Dar ce facem cand nu primim like-uri sau suntem de-a dreptul respinsi prin comentarii ironice si rautacioase? Cadem in depresie? (raspunsul in video)

Conectat, izolat si deprimat?

A fi conectat la o retea de prieteni virtuali inseamna a privi dincolo de tine si a te compara cu altii. Rezultatul te-ar putea incarca cu o serie de emotii negative cum ar fi: nemultumire de sine, frustrare, invidie, resentimente si chiar depresie. Nu intamplator studiile coreleaza timpul petrecut pe Facebook cu nefericirea. Ce-i de facut in acest caz?

Raspunsul este o reteta care chiar functioneaza. Inceteaza sa te mai compari cu altii si inceteaza sa te conformezi unui model universal de reusita. Invata sa te bucuri de realizarile celorlalti, in masura in care te bucuri de reusitele personale. Concentreaza-te pe ce ai bun, nu pe defecte sau esecuri. Poate te inspira aceste cuvinte rostite de maica Tereza: Tu poti face lucruri pe care eu nu le pot face, eu pot face lucruri pe care tu nu le poti face. Impreuna putem face lucruri minunate!  

 

La inceputul acestei saptamani am fost invitata sa vorbesc despre fenomenul Facebook la Speranta TV. Iata aici  emisiunea arhivata.

Am scris mai demult un alt articol despre facebook, aici.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: