Inca de la aparitie, Sectantii lui Vasile Ernu mi-a suscitat interesul intr-un mod particular si special. Si asta pentru ca m-am regasit in povestea tesuta de autor, eu insami fiind crescuta in sanul unei comunitati religioase marginale din Romania anilor 70 – 80. In parcursul lecturii am descoperit un om desprins de comunitatea sa, ratacitor prin lume care, o data cu demersul antropologic, se intoarce spre sine si ai sai cu vadit interes de reconsiderare si intelegere a istoriei personale. Nu o face cu patima dar nici cu detasare. Ne vorbeste simplu si deschis despre cele 4 generatii de sectanti, trecute prin regimuri diferite si grele, in Bugeac-ul moldovenesc de dincolo de Prut.
Comunitatea se numeste Israelitii noului legamant si este un amestec straniu de credinta neclintita, darzenie si revolta radicala specifice rascolnicilor si molocanilor-adventisti, etica puritana si elemente mistice preluate de la evreii mesianici. Respinsa de alti minoritari, impinsa la marginile societatii de majoritarii provoslavnici, aceasta comunitate supravietuieste in ciuda opozitiei, dispretului aproape unanim, a regimurilor totalitare si a vremurilor potrivnice. Idealurile inalte, un stil de viata puritan, asteptarea unui nou Pamant dar si preocuparea pentru salvarea celor aflati in intuneric i-a tinut laolalta, oferindu-le sens si putere de a trece cu fruntea sus prin greutati, prigoana si chiar moarte.
De altfel, pentru sectant moartea este prea putin, e doar ultima statie in drumul spre fericirea finala si vesnica. Sunt alte lucruri mai groaznice decat moartea: interdictii, pedepse corporale, umilinte publice. « Stalinismul ne-a oferit marele privilegiu de a muri pentru credinta noastra. Asta a fost cea mai binecuvatata epoca in care am trait, pentru ca atunci am avut privilegiul de a suferi si, paradoxal, am avut poate cel mai mare succes ».
In timpuri grele dar si in perioade de acalmie, secta mea trebuia sa dovedeasca prin vorbe si fapte ca este exceptionala, marturiseste autorul. Indiferent ce vom spune noi de pe margine, ei stiu ca sunt alesii din multime. Care sunt ingredientele acestei vieti exceptionale, aflam evident din paginile cartii.
Sectantii despre ei insisi
« Marele nostru secret era sa ne construim o lume, o imparatie care sa nu depinda si sa nu aiba nevoie de aceasta lume decazuta » . E si asta un soi de orgoliu, un pacat asumat de comunitatile marginale. Ele sunt in acest context o corabie de alesi care navigheaza pe marea furtunoasa a lumii, avand grija ca intreg echipajul si cei care li se alatura in aventura calatoriei, sa ajunga cu bine la liman (pe un Pamant nou).
Dispretul fata de lumea aceasta si lupta pentru cucerirea lumii de dincolo vin la pachet cu cateva obsesii. Cea mai importanta dintre ele este obsesia salvarii celuilalt (pierdut). Asta nu e o treaba usoara, deoarece in mod pradoxal « in timp ce noi vrem sa o salvam, ea incearca sa ne cucereasca ». Cum ? In modul cel mai perfid cu putinta. Luandu-ne suferinta si oferindu-ne liniste, prosperitate si libertate. Aceste atribute asa zis democratice devin amenintatoare, pentru ca « este mult mai inaltator sa lupti cu un regim care-ti pune interdictii direct, brutal, fara scrupule. Si e mult mai greu sa lupti cu un regim care iti da, care-ti implineste si poftele pe care nu le-ai visat. Cel care-ti da te poate inrobi mult mai usor decat cel care-ti ia ».
Saracia este o alta virtute in comunitatea acestor alesi. Bogatia este damnata pentru ca pune in pericol salvarea. « Noi trebuie sa fim straini si calatori, sa traim fiecare zi ca si cum am pleca nu se stie unde, de ce si pentru cat timp. Din acest punct de vedere noi traim permanent intr-o stare de exceptie (alerta)… Sigur ca rasplatirea va veni intr-o zi, asa cum reiese din versurile: doar o coliba aici jos imi ajunge / argint si aur n-am in casa mea/ dar in orasul stralucirii divine, numai in aur eu voi umbla »…
Toate aceste virtuti sunt propovaduite prin intermediul predicilor, acestea aflandu-se la loc de cinste in cadrul serviciilor de inchinare. « La predici ne pricepem de minune », desi retorica predicatorului perfect (tipic american) de mai tarziu avea sa omoare in mare parte comunitatea, pentru ca venea la pachet cu evanghelia prosperitatii…
Muzica insoteste totdeauna mesajul predicat si este parte integranta din viata noastra. Abilitatea de a canta la un instrument iti ofera poate una din cele mai mistice puteri asupra celuilalt. Este o arma. « Priveam spre mandolinele, chitarile si acordeoanele noastre dar nu mai vedeam instrumente banale ci arme si armuri cu care vom da mari batalii ». Aceast mod de a vedea lucrurile, nu lasa loc bucuriei. « Sectantii nu prea stiu sa se bucure. Nu stiu sa fie fericiti. Rad amar si ironic. Se bucura tragic de viata. Sunt infinit mai buni la suferinta si tragedie decat la bucurie si veselie ». Poate din acest motiv, inmormantarile erau cea mai impresionanta iesire in spatiul public. « La marsurile funerare toata comunitatea canta din toti rarunchii pentru a zgudui lumea din jur ».
In rest, teologia noastra tinea mai degraba de traiul cotidian. Intrebari ca: ce facem cu radioul, dar cu televizorul ? Ne dam copiii la scolile de stat, ne inscriem in Partid, depunem juramant militar, etc. Toate aceste dileme starneau mari furtuni in comunitate. Sigur ca nealinierea la lume era aspru pedepsita. Dar tocmai asta era farmecul. Aici trebuia sa ajungem…
Sectantii despre majoritari
Ortodoxia este un soi de paganism cu elemente crestine. De aici dorinta de salvare a acestora.
Intr-un an de educatie in cea mai banala grupare « pocaita » se invata mai multa religie decat in 20 de ani in comunitatea ortodoxa.
Majoritarii despre sectanti
Lenin in 1903 : Sectantii sunt cea mai democrata miscare religioasa, de la care avem ce invata
Regimul comunist ii numea straini, lenesi si speculanti, niste paraziti sociali care nu vor sa traiasca si sa munceasca cum o facem noi ceilalti si care, mai mult slujesc intereselor straine, fiind conectati la resurse externe si avand acces la literatura straina.
Un lucru nu-ti poate ierta rusul tipic: sa refuzi sa bei (alcool). Refuzul de a bea indica o diferenta radicala. « Doar strainul nu bea, cel care este diferit, cel cu care nu poti trai alaturi, cel in care nu poti avea incredere, cu care nu poti imparti necazul si bucuria, binecuvantarea si pacatul… Cine incalca acest principiu sacru al solidaritatii, devine izgoi, cel mai strain personaj. Si el trebuie exclus definitiv din comunitate »
« Noi eram atat de degradati in ochii lor, incat spurcam pana si pamantul in care ne inmormantam mortii. Nu aveam ce cauta in cimitir. In ochii lor nu mai eram nici macar fiinte umane, nici macar niste caini ».
Concluzia autorului considerat oaia pierduta a comunitatii in care s-a nascut este una surprinzatoare: Nu poti uita educatia sectara. Ea nu te paraseste niciodata, dar niciodata. Si inca ceva: noi trebuie sa ramanem marginali pentru ca « Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca sa le faca de ras pe cele tari ».
Read Full Post »
Nimic nou sub soare 