Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘viata’

In copilarie dar si mai tarziu, pana mi-am luat zborul din cuib, mama era cea mai importanta persoana din viata mea. Realizam asta, de fiecare data cand ma intorceam acasa din preumblarile zilnice. Daca nu se itea in prag, incepeam cercetarile, asteptand aparitia ei ca pe intoarcerea reginei la palat. Si intr-adevar EA avea/are o bagheta magica cu care continua sa aseze emotii, lucruri, evenimente la locul lor. Si astazi cand ma intorc la casa parinteasca, EA trebuie sa fie acolo, sa umple spatiul si sufletul tuturor cu emotie si semnificatie.

Mai tarziu a fost EL, alesul, un tanar ambitios si optimist, care transmitea in jur entuziasm, caldura si siguranta. Faptul ca l-am asteptat atatia ani cu nerabdare sa se intoarca acasa de la munca sau din calatorie, spune ceva despre cat de binecuvantata am fost/sunt prin prezenta lui.

La un moment dat a aparut puiul de om, de care m-am legat cu toate firele posibile si imposibile, pentru ca este pretios, cel mai minunat cadou pe care l-am primit de la viata. Mai am si alti pretiosi prin preajma, pentru care nu pot fi decat recunoscatoare…

Si totusi, daca ma intrebi astazi, care este cea mai importanta persoana din viata mea, o sa te surprind spunandu-ti ca EU insami sunt aceasta. Si nu, nu e vorba de egoism sau de aroganta aici, ci de maturitate emotionala. Cateva ratiuni pentru care ma aleg astazi pe mine, sunt urmatoarele:

  1. Cand imi implinesc nevoile, sunt capabila sa raspund si nevoilor altor oameni.
  2. De fiecare data cand am grija de sanatatea mea, pot sa ma ingrijesc si de sanatatea celor din preajma (fie si prin puterea exemplului, daca nu altfel).
  3. Daca ma iubesc pe mine, pot sa-i iubesc si pe cei de langa mine. Il voi iubi pe aproapele meu tot atat cat ma iubesc pe mine. Cel putin asta am inteles eu din porunca biblica, sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti!
  4. Am observat ca atunci cand sunt bine cu mine, sunt bine si in relatie cu altii. Si ceilalti observa asta 🙂
  5. Cand sunt multumita cu ce am dar mai ales cu cine sunt, pot avea un spirit multumitor, si nu voi fi nevoita sa pun masti sau zambete false. Mai mult de atat, in loc de critica sau judecata, voi impartasi cu altii bucurie si seninatate.
  6. Voi adauga valoare in viata altora, atata timp cat continui sa invat, sa cresc si sa ma dezvolt eu insami. Nu pot oferi altora ceea ce eu n-am dobandit inca.
  7. Cand ma respect pe mine, ii voi respecta si pe altii, indiferent cine si cum sunt acestia (gen, culoare, religie, natie etc).
  8. Aleg sa-mi traiesc viata cu bucurie, lasandu-i copilului meu cea mai pretioasa mostenire: bucuria de a trai
  9. Pentru ca muncesc si pun prêt pe rezultatele muncii mele, voi aprecia implicit stradania si investitia altora. Voi intelege ca pentru darurile primite, am nevoie sa fiu recunoscatoare.
  10. Cand ma aleg pe mine, decid sa ma opresc din cand in cand din vartejul indatoririlor zilnice si a constrangerilor de rol. Voi dori sa ma recompensez si sa celebrez viata, prin crearea unor momente speciale, acasa sau in vacantele pe care le petrec impreuna cu cei dragi.

Ar mai fi si alte motive pentru care EU sunt o prioritate pentru mine dar ma opresc aici. Dar tu, TU pe cine investesti cu putere si importanta in viata ta? Pe cine iubesti cel mai mult? Pe cine celebrezi din cand in cand? Raspunsurile tale conteaza mai ales pentru tine dar sunt interesante si pentru mine si cititorii mei, asa ca te invit sa lasi un comentariu, aici sau pe FB. Multumesc

Anunțuri

Read Full Post »

20141123131517926

Joseph Bruce Ismay astepta cu nerabdare ziua de 10 aprilie 1912 cand urma sa se imbarce pe Titanic cu destinatia New York. Ideea unei nave mamut ii venise in timp ce-si lua pranzul impreuna cu lordul James Pirrien, presedinte al societatii de constructii navale din Belfast, Harland & Wolf, cu vreo 5 ani in urma. Ca director general al companiei isi pusese in cap sa uimeasca lumea, construind cea mai mare si mai luxoasa masinarie mobila vazuta vreodata de catre om. Impreuna cu arhitectii navali Andrew Carliste si Thomas Andrews s-au apucat de treaba. Dupa ce schitele au fost gata, 15 000 de muncitori au lucrat fara intrerupere cate 9 h, 6 zile pe saptamana timp de 3 ani pana cand nava a luat forma si aspectul dorite de proiectanti.

In dimineata aceea soarele stralucea la Southampton iar multimea de calatori se indrepta entuziasmata catre Titanic, urmand ca la ora 12 fix sa plece in sunet prelung de sirena spre New York. Joseph se instala confortabil la clasa intaia, impreuna cu arhitectul principal Thomas Andrew. Urmau sa petreaca 7 zile pe ape, dupa care odata ajunsi la destinatie sperau sa primeasca recunoasterea si aplauzele lumii intregi. Joseph se si vedea impodobit cu distinctia „Cordonul Albastru” pentru cea mai rapida calatorie cu vaporul peste Atlantic. Isi freca mainile de bucurie in timp ce scruta orizontul cu binoclul, direct de pe fotoliul confortabil care-i fusese destinat.

Cand isi simtea trupul amortit sau avea rau de mare, Joseph pasea drept pe scarile somptuase care duceau spre cabine dar si spre alte locuri atractive cum ar fi biblioteca, baile turcesti ori sala de gimnastica. Seara isi imbraca fracul si se pregatea de petrecere. Cea mai buna mancare, cele mai fine bauturi, cea mai faimoasa orchestra ii desfatau simturile. Totul era ireal de frumos si nimic nu prevestea tragedia care pandea in intuneric…

Se apropia crucea noptii de 15 aprilie. Joseph iesise pe punte sa admire stelele sclipitoare cautand cu privirea luna. N-o gasi nicaieri dar ce mai conta o minge de foc pe cer cand viata i se parea atat de frumoasa. La 49 de ani daduse lovitura de gratie concurentei, devenise cunoscut iar afacerile ii mergeau struna. Dupa un rastimp se intoarse sa-si ia palaria si paltonul deoarece frigul ii patrunsese in oase.

Se aflau la 400 leghe marine de tarm in apropierea coastelor Terra Nova. Capitanul sef Edward Smith primise 6 semnale radio cu avertizarea ca se alfa in apropierea ghetarilor, dar era prea sigur pe sine sa le bage in seama. Si-apoi nava e puternica, nici Dumnezeu n-o poate scufunda, isi zise cu mandrie.

Capitane, ii ordona el secundului, mareste viteza si mergi drept inainte! Dupa cateva minute de liniste, vocea grava a unui matelot il trezi din reverie: Iceberg in fata! Intuind pericolul Smith apuca iute carma fortand oprirea si intoarcerea uriasului. Prea tarziu insa pentru astfel de manevre. In clipa urmatoare prora s-a izbit lateral de iceberg, spintecand burta vasului circa 90 de metri iar apa a inceput sa navaleasca inauntru.

– Coborati barcile de salvare, tuna capitanul! Blocati usile de la coridorul pentru clasa a treia. Femeile si copiii au prioritate!

Pe vas se declanseaza isteria. Rasul petrecaretilor se transforma in ranjet, dansul devine macabru. Unii pasageri umbla dezorientati nevenindu-le sa creada ca sunt in pericol, altii mai slabi de inger sar peste bord in apa rece ca gheata. John Astor, membru al echipajului incearca sa se convinga pe sine dar si pe altii ca sunt mai in siguranta pe vas decat intr-o barca din plastic.

Din pantecele navei strabat urletele si gemetele disperate ale celor de la clasa a treia care sunt blocati inauntru. Cineva vrea sa-i ajute dar zavorul e prea greu ca sa poata fi urnit cu una cu doua. Copiii plang, femeile tipa, barbatii fac gesturi haotice sau ridica din umeri a neputinta.

In tot acest timp, Joseph realizeaza tragismul situatiei si decide sa se salveze cu orice pret. Alearga spre punte acolo unde femeile si copiii asteptau semnalul ofiterului pentru coborarea in barci. In fuga ii zareste pe sotii Straus imbratisati. Ida tocmai iesise din rand, preferand moartea alaturi de omul drag.

Nu, nu e nevoie de eroi acum cand spirala mortii te prinde, nici protocolul nu mai conteaza gandi Joseph si in clipa urmatoare, profitand de neatentia omului de ordine plonjeaza pe franghie in jos, direct in barca plutitoare de dedesupt. Ascuns printre rochiile doamnelor, pentru el se ivisera zorii sperantei.

Pentru altii insa soarta a fost cruda. Dupa exact 2: 40 h de la impactul cu gheata, vaporul s-a rupt in doua pe la mijloc. Cele doua bucati au fost inghitite de ocean si o data cu ele 1517 victime au ajuns in ghearele mortii. Visurile, sperantele si asteptarile lor au pierit pentru totdeauna in valurile inghetate ale Atlanticului.

Cei 703 supravietuitori, printre care si 20 de belgieni (din 27) au privit disperarea si moartea in fata. Nimeni n-a mai fost acelasi dupa tragedie. Nici Joseph n-a mai fost la fel. Se pare ca a trait tot restul vietii cu remuscari si sentimente de vinovatie, fiind socotit las, profitor si insensibil.

Se spune ca orchestra a cantat pana in ultima clipa (incheind concertul mortii cu piesa mai aproape de Tine Dumnezeule), ca un pastor ar fi tinut ultima predica; unii barbati s-au imbracat in hainele lor de gala pentru a intampina moartea ca niste adevarati gentlemeni…

Epava navei a fost descoperita 73 de ani mai tarziu in 1985 de catre Robert Ballard. Pana atunci si de atunci incoace, cat timp va mai exista omenirea se va vorbi si despre aceasta tragedie care a marcat istoria si viata de zi cu zi a catorva zeci de mii de oameni… S-au scris carti, s-au realizat documentare, s-au proiectat filme (cel din cunoscut si premiat cu 11 premii Oscar fiind lansat in 1999), au fost organizate expozitii ca cea din Bruxelles (vezi detalii aici), s-au creat site-uri, evenimente, etc. In anul 2020 se preconizeaza reconstructia vasului la dimensiunile, forma si amenajarea originale.

Sigur ca fiecare victima are povestea sa impresionanta. Multe dintre ele au fost facute publice si le-am aflat si eu cu ocazia expozitiei din Bruxelles. Am recreat aici istoria lui Joseph pentru ca la imbarcarea pe Titanic-ul imaginar am primit biletul de calatorie al acestui om. Privindu-l o clipa in ochi, am lasat piatra din mana si mi-am pus singura intrebare de bun simt: oare cum as fi reactionat intr-o situatie similara? Nu voi sti poate niciodata sau poate da!?

20141123_135929

20141123_141337

20141123_144908

20141123_135815

Read Full Post »

Remember

Imi amintesc ca eram in clasa a IX-a cand Adrian Paunescu a poposit cu Cenaclul Flacara in orasul Piatra Neamt. Nu am participat la spectacol cu acea ocazie dar stiu ca una dintre colegele mele de generatie a devenit vedeta odata cu lansarea ei de catre maestru. Ani buni am ascultat cenaclul la radio, joia dupa amiaza. Era ca o fereastra spre o noua lume, pe care o intuiam altfel decat ceea ce vedeam si auzeam in mod obisnuit: ode, osanale si preamarire conducatorului iubit.

Un personaj controversat despre care circula tot felul de povesti, care de care mai nastrusnice. Pe langa faptul ca i-a cantat osanale lui Ceausescu se spune despre Paunescu ca ii placea sa fie primit ca un Zeus pe acolo pe unde trecea, in timpul anilor sai de glorie. Intr-o toamna l-a prins frigul la Orastie. O doamna, sef de depozit la fabrica de cojoace, i-a imprumutat un cojoc pentru cele cateva ore de Cenaclu in aer liber. Dupa spectacol femeia a asteptat sa-i inapoieze cojocul, lucru care nu s-a intamplat. Bineinteles ca a fost nevoita sa plateasca pentru gestul de generozitate, taind cateva luni din portia de mancare a familiei.

Cu toate aceste pacate, Adrian Paunescu a facut, dupa Revolutia din 1989 un gest pe care alti artisti servili regimului ceausist nu l-au facut: si-a asumat trecutul, atribuindu-si un epitet nu tocmai dragut (am fost un porc). Daca a fost oportunist, nu pot sa judec cum nu ma pot pronunta nici asupra caracterului domniei sale pentru ca nu m-am incaltat cu aceiasi pantofi. Pentru mine Adrian Paunescu ramane un artist complet, o voce inegalabila, un mic geniu printre oameni. Iata o frantura din ultimul articol scris de domnia sa si publicat in Jurnalul National in data de 3 octombrie si ultima poezie, pe care fiul sau, Andrei Paunescu a oferit-o publicului.

Personal, n-am crezut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de semnificaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toată această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la numărătoare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.

De la un cardiac, cordial

De-aicea de pe patul de spital
Pe care ma gasesc de vreme lunga
Consider ca-i un gest profund uman
Cuvantul meu la voi sa mai ajunga.

Ma monitorizeaza paznici minimi
Din maxima profesorului grija
In jurul obositei mele inimi
Sa nu ma mai ajunga nicio schija.

Aud o ambulanta revenind
Cu cine stie ce bolnav aicea
Alarma mi se pare un colind
Cu care se trateaza suferinta.

Purtati-va de grija dragii mei
Paziti-va si inima si gandul
De nu doriti sa vina anii grei
Spitalul de urgenta implorandu-l.

Eu va salut de-a dreptul cordial
De-a dreptul cardiac, precum se stie
Recunoscand ca patul de spital
Nu-i o alarma ci o garantie.

Va vad pe toti mai buni si mai umani
Eu insumi sunt mai omenos in toate
Da-mi Doamne viata inca niste ani
Si tarii mele minima dreptate.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: