Cunosc pe cineva caruia i s-a profetizat de catre tata, ca nu va realiza nimic in viata. Ca va fi un nimeni, un incurca lume, dependent de altii. Vorbele blestemate au fost intarite de atitudini, comportamente, fapte. A fost batut, izolat, retras de la scoala si exploatat fara mila. Otrava neputintei, a indoielii de sine si a devalorizarii i-a fost picurata in suflet ani la rand, producand daune ireparabile…
Ce credeti ca s-a intamplat cu acel copil care intre timp a implinit 75 de ani? Destinul i-a harazit un instinct al supravietuirii fantastic, asa ca la un moment dat si-a luat viata in propriile maini. Si-a intemeiat o familie, si-a construit o casa, apoi a doua si a treia, muncind pe rupte. A crescut copii, s-a reintors pe bancile scolii, a inceput sa citeasca si sa-si cultive spiritul.
O intorsatura frumoasa a vietii, veti spune. Da, cu siguranta. Dar motivatia din spatele acestei schimbari este morbida. Stiti de ce-a facut omul nostru toate aceste ispravi? Ca sa-i demonstreze tatalui ca este in stare sa le faca. Sa-i spuna ca s-a inselat cand l-a socotit un neispravit, un nemernic, incapabil de fapte marete. Asa ca dupa fiecare obiectiv implinit, se intorcea spre tata si-l intreba intr-un fel sau altul: Ma vezi tata? Nu-i asa ca pot? Nu-i asa ca ma descurc? Hai spune-mi ca ma accepti, spune-mi ca esti mandru de mine. Tata, te rog fa macar un gest cu mana, aproba-ma din priviri, te rog spune ceva tata…
Dar tatal n-a schitat niciun gest, n-a scos niciun sunet. Iar omul nostru a continuat cursa nebuna spre inima ferecata a tatalui sau. Ani la rand, fara oprire, fara ragaz. A sosit si ziua cand fiul a trebuit sa ingrijeasca de acest tata tiran care i-a furat viata. Acela a fost momentul in care am asistat la una din cele mai duioase scene pe care am vazut-o vreodata. Un adult-copil hranea cu lingurita un tata batran si neputincios. O facea cu drag si voiosie. Chiar si atunci il mai intreba din priviri: tata, nu-i asa ca esti mandru de mine? Nu-i asa ca ma pretuiesti? Nu-i asa ca ma iubesti si pe mine?
Intr-un tarziu, cuprins de remuscari, batranul avea sa slobozeasca niste cuvinte straine de sine dar vindecatoare. Iarta-ma ma! Iarta-ma! Ma ierti, l-a intrebat cu glas ca de tunet. Sigur ca te iert tata, i–a soptit fiul.
Tatal este oale si ulcele de mult dar fiul inca se lupta cu fantomele trecutului sau. Inca vrea sa-i demonstreze tatalui ca el este un om demn, ca merita sa fie luat in seama, ca poate fi acceptat si iubit. Simt compasiune pentru acest om care si-a irosit viata pentru un vis furat. A investit in tot soiul de proiecte, care nu vor reusi niciodata sa-i vindece sufletul ranit…
Ne place sa stim ca sensul ales pentru viata este al nostru, ca ne-am gasit rostul pe lume. Alergam dupa succes, bogatie, putere, iubire, credinta, adevar. Ne ascundem sufletul chinuit de fantome in spatele rolului, statutului, functiei, banilor. Poate ca e timpul sa ne oprim o clipa si sa ne intrebam daca nu cumva am realizat toate astea pentru a castiga aprobarea mamei, a tatalui, a sotului, sotiei, bunicilor, sefilor etc. Daca acesta este crudul adevar, sa lasam fantomele in lumea lor si sa ne intoarcem la visul nostru. Doar acela ne va aduce vindecare si pacea de care avem nevoie…
Nimic nou sub soare 